si daca...

Si daca nimic nu conteaza in cele din urma? Si daca toata viata ne-am chinuit degeaba? Sa fim cum trebuie, cine trebuie, unde trebuie? Sa ne prefacem, sa zambim, sa fim perfecti? Probabil mai fericiti sunt cei care nu au jucat niciodata dupa regulile jocului... ei cel putin si-au asumat viata si nu au jucat poentru altcineva. Pentru ei viata a avut un sens, unul egoist, e drpt, dar cel putin au simtit ca au trait.
Oare daca ar fi sa intrebam, cati oameni simt ca traiesc cu adevarat? Ne e atat de frica sa ne asumam riscuri... Nu conteaza ca asta presupune sa trecum continuu pe langa ceea ce ar fi putut fi. Ca mereu vom trai cu regrete si cu intrebari de tipul "Ce ar fi fost daca?" Numai in familia mea stiu cateva cazuri de oameni care au regrete de genul " si daca as fi fugit cu baiatul ala?" Si daca nu as fi ascultat de parinti si mi-as fi ales singura cariera?" "Si daca as fi fost soldat?" " si daca mi-as fi luat motocicleta?"
Dar probabil reusita presupune intotdeauna asumarea rsicului. Lasii nu au sansa la mai mult pentru ca nu o merita. Cei care nu vor cu adevarat sa traiasca nu o vor face si ii vor privi mereu invidiosi pe cei care au indraznit.

Mici nimicuri

Sunt acele lucruri care te fac fericit pe nesimtite, tocmai cand te indoiai mai puternic ca viata aar mai avea vreun sens... Acele lucruri mici, pe care ceilalti nici nu le observa, pentru ca pentru ei nu inseamna nimic, pentru ca pe ei nu ii leaga nimic de ele. O floare inflorita in plina toamna, un copac colorat, un colt de cer senin, un miros demult uitat intr-un colt prafuit al memoriei de lunga durata... E un cuvant de incurajare primit de la o persoana, un zambet sincer sau o strangere de mana. E ceva care nu te poate lasa rece si care te scoate din monotonia zilelor de toamna. E ceea ce da sens vietii. E ceea ce te face sa te poti iubi si accepta chiar si atunci cand simti ca ai o existenta efemera si lipsita de sens. E ceva inefabil, dar care poate sa-ti schimbe starea de spirit intr-o clipita, facandu-te un cu totul alt om. Acele lucruri mici care iti redau speranta si increderea ca intr-o zi iti vei gasi locul in aceasta lume si vei fi FERICIT. Ca vei putea sa te simti in sfarsit "acasa", protejat si util in acelasi timp. Ca vei uita ura si invidia, competitia si provocarile si vei putea fi tu insuti/insati. Si ca nimeni nu te va judeca pentru asta. Nici macar tu. Nici macar nimeni. Sunt, pe scurt, acele lucruri care fac viata sa poata continua si care probabil au asigurat evolutia si conservarea speciei umane.

Din cand in cand, trebuie sa ne mai amintim si de ceea ce ne face fericiti, de ceea ce ne face oameni. De cele rele ne amintim oricum. Sa ne mai gandim si la ce ne place si ne face sa ne simtim impliniti.

Aliatii romanilor

Auzeam azi la radio in autobuz ca daca terenul e prost in meciul cu Franta, asta ne-ar putea ajuta sa castigam, sau cel putin ne-ar da o sansa in plus. Ce interesant ca tactica romaneasca in meciul impotriva unei foste campioane mondiale este sa se roage sa fie terenul noroios, ca sa se impiedice aia din Vest, mai sofisticati si neobisnuiti cu nebunii de-astea... Daca ar fi putin paranoici, francezii ar putea spune ca e o conspiratie impotriva lor si ca terenurile sunt voit in stare proasta, pentru ca se stie ca numai romanii se pot adapta la stfel de conditii de joc!
Pe de alta parte, se pare ca tactica asta face parte din mentalul colectiv romanesc. Dintotdeauna in luptele impotriva turcilor si a altor cotropitori romanii s-au bazat mai mult pe conditiile meteo nefavorabile si pe terenurile mlastinoase decat pe propria armata, care nu avea cum sa se compare cu cea a turcilor. Prin urmare, se pare ca ne-am obisnuit sa stam si sa asteptam ca ploaia sa se reverse si sa-i inece pe dusmani, ca noi oricum suntem mici si pricajiti si nu avem cum sa-i speriem macar.
Asa ca sa speram ca ploua sau ca se surpa terenul de fotbal, ca altfel e clar care va fi soarta meciului!!!

Viata fara munca

Ma intreb cum ar fi lumea asta fara munca, daca oamenii nu ar avea nevoie de ea pentru a supravietui. Probabil ca ne-am plictisi si ne-am gasi altceva de facut. Am fi obligati sa facem ceva, poate chiar mai obligati decat suntem in prezent. Dar asa de mult mi-ar placea sa ma trezesc intr-o zi si sa-mi dau seama ca nu am nicio problema, nicio grija, nicio obligatie. Oare cum m-as simti in acea zi in care, deschizand ochii, mi-as da seama ca nu mai am ce griji sa-mi mai fac? Ar fi poate inspaimantator la inceput, dar apoi m-as grabi sa ma bucur de viata. Desi ceva imi spune ca probabil nu ar fi cea mai usoara si placuta experienta. Ar fi interesant, oricum...

Ping-pong

Oricat as incerca, nu pot sa ma abtin de la a comenta subiecte politice. In seara asta, la stiri, am aflat ca s-a votat in unanimitate in Parlament majorarea salariilor cadrelor didactice cu pana la 70%. Fara sa ma lungesc prea mult, ma intreb de ce asta se poate doar in plina pre-campanie electorala. Si daca s-a gandit cineva ca la un moment dat s-au mai majorat si pensiile, si apoi s-a constatat ca majorarea nu e sustenabila. Si arunci momentul era tot unul cu miza mare pentru "ei". Oare cat de scurta este memoria romanilor? Oare nu ne uitam decat la prezent? Oare nu o sa invatam niciodata din greseli?
Cert e ca in plina recesiune economica la nivel mondial, cu posibile ecouri in tara noastra, se reuseste ceva care nu s-a reusit timp de 20 de ani, si anume sa se creasca lefurile profesorilor cu un procent colosal, daca ma intrebi pe mine.Oare cum isi vor recupera banii dupa alegeri? Oare cum se vor simti profesorii stiind ca au fost niste instrumente electorale, ca si pensioanrii mai demult, si ca intreg bugetul va resimti imbunatatirea relativa a traiului lor? But these are not questions for a mortal to ask...

Poate cea mai gogonata promisiune electorala de cand ma stiu eu - si vorba ceea, sunt contemporana cu intreaga perioada post-decembrista a fost formulata zilele astea de catre premierul mult-iubitei noastre tari. Acesta promite ca, impreuna cu partidul lui care ajunge pe la 15% din intentiile de vot, va transforma Romania in a saptea putere economica a lumii. Sa fie oare din cauza ca toate celelalte idei sunt deja folosite, prea banale, rasuflate? Sau sa fie pur si simplu o nesimtire mai mare decat orice mi-am imaginat pana acum? E nevoie sa amintesc ca in tara asta sistemul de sanatate, de invatamant de fapt toate sistemele bugetare au o functionare dezastruoasa? E nevoie sa amintesc de coruptie? E nevoie sa amintesc de saracie si de ignoranta? Dar poate ignoranta nu e o problema chiar asa de mare pentru unii, cel putin. Cu cat mai multi prosti, cu atat mai multi adepti ai ideii ca Roamnia CHIAR poate deveni o mare putere a lumii, si nu oricare, ci a saptea. Ma intreb ce putere din G8 isi imagineaza Tariceanu ca vom detrona. Sa fie Japonia? Sa fie Italia? Asta e de fapt surpriza...

Ironie

Am vazut de curand (nu as putea uita data, pentru ca are semnificatie istorica), un reportaj tipic pentru o televiziune comerciala pentru ziua de 11 septembrie. Nu voi zabovi asupra a ceea ce spuneau sotii, cunostintele, rudele celor care murisera in "atacurile teroriste", caci, desi pline de simtire, acestea nu aveau nimic nou in ele, fiind comemorarile obisnuite din fiecare an. Ceea ce m-a frapat a venit spre sfarsitul materialului (banuiesc ca se apropia de sfarsit, pentru ca nu am avut taria de caracter sa-l urmaresc pana la final). Acolo, mai multi oameni (pare-se), in frunte cu un fotograf, examinau o poza pe care acesta din urma o realizase si care aparuse pe pagina a doua a unui ziar in data de 12 septembrie 2001. Era un instantaneu cu un barbat care, in disperare de cauza, se aruncase de la unul dintre etajele superioare, incercand sa scape de flacari si fum, constient ca jos avea sa-l intampine tot Moatrea, dar mai rapida si mai putin chinuitoare decat focul.
Ceea ce oamenii astia care m-au enervat pe mine comentau indelung era frumusetea acelei poze, impactul pe care l-a avut asupra cetatenilor din micul oras in care a aparut ziarul, furia si frustrarea pe care aparitia pozei aveau sa le nasca in sufletele patriotice ale americanilor. Se pare, sau cel putin asa mi s-a parut mie, ca jurnalistii voiau sa zugraveasca in culori cat mai vii tragedia si sa ii instige cat mai puternic la revolta pe cetatenii de rand impotriva "teroristilor". E ok, din puncul meu de vedere, pana si manipularea ar putea fi acceptata in unele scopuri nobile, desi ma indoiesc ca aici era cazul. Insa sa perorezi minute in sir pe marginea gratiei caderii, a frumusetii imaginii, a tensiunii teribile care trebui sa fi precedat momentul deciziei de a alege o moarte in zbor uneia in flacari - asta mi se pare de un cinism inacceptabil. Cat de neom trebuie sa fii ca sa te lauzi ca ai ales atat de bine o poza care de fapt nu exprima decat o mica parte a unei tragedii? Cat de rece trebuie sa fii ca sa vrei sa evidentiezi toata durerea care reiesea din acea cadere? Si asta fara sa fi zis o data ceva de genul "bietul om", "ce greu trebuie sa-i fi fost", fara sa incerce cel mai banal exercitiu de empatie. Ma intreb ce ar fi crezut Bill sau Bob sau Tom sau George daca inainte sa se arunce ar fi stiut ca un ziar obscur se va folosi cu atata succes de imaginea lui dupa moarte... Dar vorbim pana la urma de o tara a tuturor posibilitatilor, in care pana si moartea e de vanzare... Atata timp cat este frumos prezentata si gratioasa...

Inceputul lumii reloaded

Asa cum, pare-se, cand mori, intreaga viata iti trece prin fata ochilor, asa si lui intreaga viata i-a trecut prin minte in acel moment. Doar ca era vorba de viitor, si nu de trecut. De ceea ce avea sa vina. De ceea ce ea avea sa aduca in viata lui. Si a fost prea repede ca el sa poata sa-si dea seama de fiecare eveniment, de cum va decurge totul. Omului nu-i e dat sa-si cunoasca propria viata dinainte, de fapt viitorul in general. Dar o preseimtire, ca o strafulgerare, poate avea. Si asta i s-a intamplat lui atunci. Ceva mai presus de el ii spunea ca viata avea sa fie alaturi de ea sau nu avea sa fie deloc. Asa ca s-a supus acelei forte inexorabile si a strigat-o. Ce a urmat a fost doar o prelungire, o adeverire a acelui moment de maxima incordare si semnificatie in viata lui, acel moment de care avea sa-si aminteasca si zeci de ani mai tarziu, cu profunda tristete si nostalgie, dar si cu un gust dulce, ca cel al unei bomboane de mult termiante, dar care lasa o dara dulceaga de care nu poti scapa cu toata apa din lume.

Dupa zeci de ani, semnificatia acelui moment devenea evidenta. Dar viata se incheiase. Ea nu mai era, ei nu mai erau, erau doar aducerile-aminte, cu gustul lor agasant de bomboana de alimentara. Si lumea meschina de afara nu intelegea nimic, nu vedea in el decat un om blazat, cu burta si familie, care insa inauntru inca mai depana firul unei vieti, unei povesti care murise demult inecata de valurile vietii.

Inceputul lumii

Ce a vazut el in acel moment nimeni nu poate spune, nici macar el. Acea lumina din ochii ei, care ii parea cunoscuta, de parca ar fi fost in el pana atunci si ar fi asteptat doar ocazia potrivita ca sa iasa la iveala si sa-i inunde fiinta...

Si ocazia a aparut odata cu vederea ei... Cand el a inteles ca, desi nu o cunoaste pe aceasta fata, ea este de fapt una cu el si viata nu ar avea sens fara ea. Ceva ce nu a putut niciodata explica, dar care era acolo si nu-i mai dadea pace. Si totul asa de brusc, asa de repede... Fara sa-si dea seama, gasise ceea ce nici nu stia ca ii trebuia, ceea ce cautase fara sa stie atat de mult timp... Ce a urmat nici nu mai conteaza, chiar daca s-a intins pe perioade de timp incomparabil mai lungi decat acea fractiune de secunda in care privirile lor s-au intalnit... Nimic nu ar fi fost, nimic nu ar fi urmat daca ea nu i-ar fi intors zambetul, daca flacara privirii lui nu ar fi intalnit-o pe a ei.

Acel moment infinitezimal este inceputul unei noi lumi. Nimeni nu stie de el, toata lumea trece indiferenta pe langa, universul isi continua mersul, fara sa-si imagineze ca undeva la marginea sa se mai naste un mic univers, in care cineva va trai pana la sfarsitul lumii sale. Caci sfarstiul acelei priviri, sfarsitul lumii incepute cu acea privire va fi si sfarsitul pentru cei doi. Sfarsitul cu S mare. Daca ar mai fi sa fie ceva dupa aceea, oricum nu ar mai conta, nu pentru ei doi. Ar fi ca un bis la o piesa pentru un cnataret care deja si-a dat sufletul pe scena in timpul cantarii. E ca si cum ai cere unui albatros care vine de la Polul Sud la Polul Nord sa mai faca un mic drum pentru tine.

Dar revenind la acel prim moment, oare cine ar putea spune ce a fost atunci? Oare se poate spune? Sau e mai bine sa ramana nestiut de nimeni, ca sa ramana intact intreg farmecul acelei clipe? Poate ca da, poate ca nici el nu ar vrea ca lumea sa stie cat de intensa poate fi o clipa, daca nu o poate trai pe pielea proprie. Poate ca totusi nu s-au inventat cuvintele pentru acel moment de maxima durere si fericire care are in el intreaga presimtire a vietii si a mortii, a inceputului si a sfarsitului. Dar cei care nu au simtit acea amara dulceata a iubirii spontane, a sentimentului ca viata inseamna de acum altceva, ar vrea sa stie, se disece, sa analizeze. Mai bine nu. Mai bine lasam inefabilul inefabilului si explicabilul explicabilului. Dar e atat de greu sa nu te intrebi...

Plea for Fat-Frumos

"De ce ai plecat, Fat-Frumos? M-ai lasat sa ratacesc printre faruri de masini/Nu stiu drumul spre castel/ Si acasa doareeeee"

Asa spune Vama intr-unul dintre cantecele lor recente, si ce-i drept e destul de neplacut sa vezi ca Fat-Frumos chiar ne-a parasit. Si chiar ne-a lasat intr-o lume lipsita de valori si de repere de orice fel. Dar ma gandesc ca poate Fat-Frumos nu a avut de ales. Poate noi l-am alungat. Poate nu a putut sa lupte cu toti oamenii. Cel care ii invingea pe zmei nu a putut tine piept vointei a miliarde de oameni care voiau sa renunte la vechi si sa traiasca intr-o lume noua, mai buna, credeau ei. Daca oamenii l-au alungat dintre ei, Fat Frumos nu a insistat si a plecat. Imi imaginez ca si acum sta pe undeva, printr-un loc mirific si singuratic, unul dintre acele locuri pe care le vedem doar la stiri, in reportaje despre destinatii turistice ideale.

Si eu prefer sa nu-l invinovatesc pe Fat-Frumos pentru ca ne-a spus despre lumea lui si apoi a disparut si nu s-a mai intors. Prefer sa cred ca el a ramas sincer pana la sfarsit, dar noi l-am respins si nu l-am mai primit in lumea noastra. Castelul lui Fat-Frumos nu are loc intre zgarie-nori, calul lui fermecat nu poate sa stea in parcari subterane, el nu se poate plimba liber prin oras cu buzduganul intr-o mana si cu spada in alta...Fat-Frumos nu poate accepta sa stea blocat in trafic, sa mearga cu metroul sau sa se inghesuie in hypermarket. El are nevoie de aer, de libertate, de zbor... Daca noi i le-am luat, el nu a vut incotro - a trebuit sa ne paraseasca. Si e trist ca a facut-o. Dar nu pe el trebuie sa ne suparam pentru asta. Ci pe noi, si pe intoleranta noastra fata de fantastic, fata de basm, fata de sacrul care s-ar putea deghiza in profan daca i-am lasa un pic de spatiu.

Fuga de sine

De ce se numest blog-ul meu Escapalogy? Pentru ca viata a inceput sa aiba sens in ultima vreme doar ca o cautare perpetua a unei iesiri, a unei fugi din ceva care pare sa ma cuprinda si sa nu mai vrea sa-mi dea drumul. Toti oamenii par sa nu aiba alt scop decat de a trece peste prezent, catre un viitor pe care il vad neaparat mai bun. Simti ca te omoara serviciul, ca iti adoarme si ultimul neuron si iti anuleaza si ultima urma de persoalitate? Nu-i nimic, poti sa visezi la vacanta care e mai mult sau mai putin aproape, vacanta scumpa si cu o destinatie neaparat la moda, care sa-i impresioneze pe toti cei cu care vei vorbi. Si vei avea grija sa afle cat mai multa lume, pentru ca la vacanta asta ai visat un an intreg, pentru ea ai muncit pe branci luni de zile si nu poate sa treaca neobservata. Si ea, ca si masina la care ai inceput sa platesti ratele, ca si apartamentul la care visezi, vin, crezi tu, sa-ti stearga frustrarile acumulate in ultima vreme, cand nu ai mai avut timp pentru tine, nu ai mai putut sa-ti dai seama care e rostul tau pe lume, nu te-ai mai regasit nicaieri. Nu-i nimic, in urmatoarele cateva saptamani pe plaje exotice sau pe partii exculsiviste iti vor reda stima de sine si vei uita ca ai un sef tiranic, niste copii care nu te respecta - de fapt care nu te cunosc, si pe care nu-i cunosti, pentru ca nu ati avut niciodata timp pentru asta - , vei uita ca viata incepe sa se apropie de sfarsit si tu tot mai ai rate, tot mai esti tinut ca in niste lanturi intr-o meserie care nu-ti spune nimic, si pe care ai ales-o pentru ca era la moda cand erai tanar sau pentru ca asa au vrut ai tai. Si atunci cum sa nu fie viata o fuga necontentia? Ce e trist e ca e o fuga de tine, de propria ta slabiciune, de propria ta neputinta de a spune "nu, asta nu sunt eu si nu o sa las sa-mi fie calcate in picioare toate zilele care mi-au mai ramas".
De asta vreau sa scap prin scris, de asta si de multe altele, care par sa ma pandeasca din umbra si sa-mi spuna ca nu voi scapa niciodata de ele, ca vor fi acolo ca sa ma primeasca, dupa fiecare colt de strada, dupa fiecare cadere, dupa fiecare concesie, dupa fiecare compromis. Vreau sa fiu libera, dar cred ca demult asta nu mai e posibil in societate. Macar virtual sa mai poate fi loc de escapism. Macar aici sa pot fi eu.

Not the only one who thinks so...

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“ (Caragiale, citat intr-un articol de Andrei Plesu din Dilema Veche)
Asta legat de postul de mai devreme, cel cu critica:)

Despre critica

Ce mult imi place noua specie de intelectuali asa-zisi ai Romaniei: indivizi cu pretentii de atoatestiutori care incep sa comenteze orice gasesc mai interesant (pentru ei) pe net: articole de ziar, bloguri, stiri dintre cele mai diverse. Pe langa tonul lor de cele mai multe ori extrem de agresiv si sarcastic, ma deranjeaza ceva si mai mult: incultura lor crasa. Eu zic ca atunci cand te apuci sa critici cu atata vehementa pe cineva ar trebui ca macar tu sa fii cat de cat ok cu gramatica limbii in care te exprimi. Dar desigur ca cei prea ocupati cu descoperirea defectelor altora au prea putin timp sa si le mai sesizeze pe ale lor. De ce ai sti sa scrii corect in limba ta materna daca stii un lucru cu mult mai important, si anume sa arunci cu noroi in altii, fie ca ai sau nu dreptate?
Mi se pare foarte interesant ca sunt unii care par sa se ocupe numai cu asa ceva, numele lor fictive gasindu-se la tot pasul acolo unde este ceva ce poate fi comentat. Oamenii simt nevoia sa se exprime si o fac, chiar daca de cele mai multe ori nu spun aproape nimic sau, in cel mai bun caz, produc o banalitate pe care nici ei n-ar citi-o daca ar avea de ales.
Nu ca nu ar fi si o parte buna in faptul ca niste necunoscuti au ocazia sa se faca auziti (asa ca mine acum). Dar ceea ce deranjeaza este nivelul la care se poarta aceste discutii. Daca tii sa te exprimi in public, ar trebui sa tii cont de anumite rigori ale exprimarii, si nu ma refer aici la cine stie ce savantlacuri, dar regulile de baza ale gramaticii, cum ar fi ortogramele sau acordul subiect-predicat nu sunt chiar o cerinta imposibil de realizat. Acum eu stiu cum se face scoala in Romania si cat de putin se invata. E prin urmare de inteles de ce multi vorbesc si scriu atat de prost. Insa e greu sa treci cu vederea autosuficienta unora combinata perfect cu pretentiile lor nemasurate de la altii. Ar fi atat de bine daca pretentiile noastre ar incepe in primul rand cu noi insine...

Despre prieteni

Uite o intrebare cu care merita sa-mi incep blogul: cum stii daca cei pe care ii consideri prieteni iti sunt cu adevarat prieteni, sau sunteti doar cunostinte care se intampla sa petreaca ceva mai mult timp impreuna? De multe ori am avut trista sansa de a observa ca cei pe care altfel i-as fi numit prieteni s-au departat instantaneu de mine imediat ce nu am mai petrecut mult timp impreuna. Si totusi ne intelegeam bine, si totusi eram destul de apropiati... Se pare ca prietenia tine de mai mult decat atat, tine de o comunicare la nivel superior cu celalalt, de o apropiere care ii leaga pe amandoi in egala masura intr-o relatie reciproc consimtita. Si cu putini oameni am avut ocazia sa descopar o atat de mare afinitate sufleteasca incat sa simt ca pot sa-i spun acelei persoane orice fara teama de a fi judecata gresit, de a ma simti invinuita sau ironizata. Asta inseamna ca sunt o persoana mai dificila decat altii, sau ca pun prea mult pret pe parerile celorlalti? Sau ca gandesc prea mult, cum de altfel mi s-a reprosat o data, mai in gluma, mai in serios. Ramane tema de reflectie pentru mine de ce prietenii adevarati sunt atat de few and far between.