Inceputul lumii

Ce a vazut el in acel moment nimeni nu poate spune, nici macar el. Acea lumina din ochii ei, care ii parea cunoscuta, de parca ar fi fost in el pana atunci si ar fi asteptat doar ocazia potrivita ca sa iasa la iveala si sa-i inunde fiinta...

Si ocazia a aparut odata cu vederea ei... Cand el a inteles ca, desi nu o cunoaste pe aceasta fata, ea este de fapt una cu el si viata nu ar avea sens fara ea. Ceva ce nu a putut niciodata explica, dar care era acolo si nu-i mai dadea pace. Si totul asa de brusc, asa de repede... Fara sa-si dea seama, gasise ceea ce nici nu stia ca ii trebuia, ceea ce cautase fara sa stie atat de mult timp... Ce a urmat nici nu mai conteaza, chiar daca s-a intins pe perioade de timp incomparabil mai lungi decat acea fractiune de secunda in care privirile lor s-au intalnit... Nimic nu ar fi fost, nimic nu ar fi urmat daca ea nu i-ar fi intors zambetul, daca flacara privirii lui nu ar fi intalnit-o pe a ei.

Acel moment infinitezimal este inceputul unei noi lumi. Nimeni nu stie de el, toata lumea trece indiferenta pe langa, universul isi continua mersul, fara sa-si imagineze ca undeva la marginea sa se mai naste un mic univers, in care cineva va trai pana la sfarsitul lumii sale. Caci sfarstiul acelei priviri, sfarsitul lumii incepute cu acea privire va fi si sfarsitul pentru cei doi. Sfarsitul cu S mare. Daca ar mai fi sa fie ceva dupa aceea, oricum nu ar mai conta, nu pentru ei doi. Ar fi ca un bis la o piesa pentru un cnataret care deja si-a dat sufletul pe scena in timpul cantarii. E ca si cum ai cere unui albatros care vine de la Polul Sud la Polul Nord sa mai faca un mic drum pentru tine.

Dar revenind la acel prim moment, oare cine ar putea spune ce a fost atunci? Oare se poate spune? Sau e mai bine sa ramana nestiut de nimeni, ca sa ramana intact intreg farmecul acelei clipe? Poate ca da, poate ca nici el nu ar vrea ca lumea sa stie cat de intensa poate fi o clipa, daca nu o poate trai pe pielea proprie. Poate ca totusi nu s-au inventat cuvintele pentru acel moment de maxima durere si fericire care are in el intreaga presimtire a vietii si a mortii, a inceputului si a sfarsitului. Dar cei care nu au simtit acea amara dulceata a iubirii spontane, a sentimentului ca viata inseamna de acum altceva, ar vrea sa stie, se disece, sa analizeze. Mai bine nu. Mai bine lasam inefabilul inefabilului si explicabilul explicabilului. Dar e atat de greu sa nu te intrebi...